Cearceafuri pătate şi boschetari ca la hotel, în Spitalul Judeţean

V-am promis că voi reveni cu o altă poveste de groază din Spitalul Judeţean Braşov. Cu aceeaşi ocazie descrisă în ultima postare, am putut să văd şi alte lucruri care m-au îngrozit. În acelaşi salon cu prietena mea era lăsat să doarmă un om al străzii. Se vedea clar că nu este sub nici un tratament. Mirosea îngrozitor evident şi era acoperit cu pătura de pe patul prietenei mele. Pentru că nu erau locuri libere în alte saloane am fost nevoite să aşteptăm acolo până i s-a terminat perfuzia.



Am făcut rost de o pătură din alt salon pentru că nu era tocmai cald. Nu a mai contat că era ruptă pe toate părţile şi zgâria de abia o puteai ţine pe tine.
Cearceafurile erau absolut îngrozitoare.




Pete mari şi galbene tronau pe ele şi erau umede de nu te duceau cu gândul decât la necesităţi fiziologice nespălate. „Nu vă uitaţi aşa urât că sunt curate cearceafurile. Sunt doar pete de sânge“, ne-a dat repede explicaţii o infirmieră de acolo.




Am înghiţit în sec amândouă. Fata se simţea mult prea rău ca să ne putem permite „luxul“ de a comenta ceva. Abia după ce şi-a mai revenit am ieşit din salon şi o doctoriţă foarte drăguţă ne-a lăsat să mergem în salonul proaspăt renovat, să stăm pe o bancă, pentru că paturile în continuare erau ocupate toate. „Da, vă înţeleg. E greu de stat în mirosul ăsta. Dacă domnişoara se simte mai bine puteţi sta pe băncuţă acolo“, ne-a spus femeia, pe un ton înţelegător.

Situaţia pentru mine este foarte clară. Boschetari, cerşetori, oameni ai străzii, sau cum le-o mai spune, folosesc Spitalul Judeţean drept hotel. Un loc călduţ în care să doarmă şi ei puţin, că paznicilor de la intrare le e mai milă de ei decât de cei care ajung cu adevărate probleme de sănătate acolo.

Locul este uneori şi curat dacă este vreun pat liber în salonul proaspăt renovat, dar în care nu se schimbă cearceafurile decât după cel puţin cinci pacienţi. Şi asta am văzut tot cu aceeaşi ocazie din păcate.
Asta e România secolului 21! Ăsta e Braşovul modern şi turistic. Aceasta este faţa pe care o văd turiştii străini care îşi rup picioarele la ski în Poiana Braşov.

DECÂT ATÂT!!!

Chemaţi ambulanţa sau SMURD-ul, nu taxiul

E pe bune! Dacă vă e rău şi vreţi să ajungeţi la secţia de urgenţe a Spitalului Judeţean Braşov, nu apelaţi la taxi sau la vreun prieten care să vă ducă acolo. Mai bine sunaţi la 112 şi staţi liniştiţi acasă până vine o maşină de urgenţă. Cei care nu aţi păţit-o, poate vă întrebaţi de ce?! Hai să vă povestesc cum merge sistemul sanitar de la noi. Mergi cu ambulanţa sau SMURD-ul? Ai o urgenţă adevărată. Ai reuşit să ajungi pe picioarele tale acolo? Nu ai nimic, poţi să aştepţi.


Am ajuns zilele trecute la urgenţe cu o prietenă. Fetei îi era foarte, foarte rău şi ne-am hotărât să mergem la spital cu maşina mea, tocmai pentru a nu mai aştepta după o maşină de urgenţe. Drumul ni s-a părut amândurora îngrozitor de lung pentru că ea se simţea din ce în ce mai rău. Odată ajunse la spital, nu am reuşit să ajungem „de urgenţă“ la un medic pentru că un paznic s-a postat în faţa uşii după care ne-a arătat că mai sunt încă 10 oameni care aşteaptă acolo. Cu toate că nu vedeam pe nimeni căruia să îi fie cu adevărat rău acolo, nu se ţinea nimeni de cap, burtă, mână sau mai ştiu eu ce, noi totuşi trebuia să aşteptăm.

La începutul anului, toată presa vuia că urgenţele vor primi bileţele colorate care să le arate medicilor cât de gravă este starea de sănătate a pacientului. Dar cine să dea acele bileţele? Paznicul? După aproximativ 10 minute când a văzut omul că fetei chiar îi e rău şi e la un pas de leşin, i-a rugat pe ceilalţi să nu se supere că ne va lăsa pe noi să intrăm în faţă. Buuun! M-am lămurit atunci. Bileţelul roşu, sau ce culoare o fi corespunzând stării pe care o avea această fată, este de fapt unul fictiv, trierea urgenţelor fiind făcută de acel om de pază care s-a dovedit a fi până la urmă foarte binevoitor.

Am răsuflat uşurate. Am reuşit să trecem de prima uşă. Ne-am izbit însă de a doua.


Nu vreau să vă plictisesc prea mult astăzi aşa că voi face din această poveste un serial. Zilele viitoare o să vă povestesc despre boschetarul care dormea pe patul de lângă cel în care stătea prietena mea şi despre cearşeafurile şi păturile de pe vremea lu’ împuşcatul, cel puţin. O să postez şi ceva poze în acest sens. Se pare că Spitalul Judetean este uneori mai accesibil unui om al străzii care vrea să se odihnească la căldură, decât unui pacient cu probleme de sănătate reale.

Aşadar, NU MERGEŢI CU TAXIUL SAU CU MAŞINA PERSONALĂ LA URGENŢE!!! DACĂ FACEŢI ASTA, NU VEŢI REPREZENTA UN CAZ DE URGENŢĂ PENTRU …. PAZNIC, ceea ce e cel mai grav pentru că nu veţi putea trece de el până nu se va convinge că vă e foarte rău.

Pentru astăzi,

DECÂT ATÂT!!!

Dragoste de primar!

A fost odată … că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti,...un primar taaaaare de treabă. Şi primarul acesta, aşa de mult iubea copiii, că nu suporta să îi vadă într-o grădiniţă normală, cu săli frumoaaaase, termopane puse din banii părinţilor şi căldură în toată clădirea. Nuuu! Primarul îşi dorea maaai muuult. Muuult mai mult. Dorinţa lui cea mai mare era să îi mute într-un PALAT!

Şi GATA cu visatul!!!! Povestea frumoasă, de adormit copiii, s-a sfârşit aici.

Ca să vezi nemaivăzutul! Nimeni nu şi-ar fi putut închipui câtă grijă are primarul de copiii ăştia mici şi amărâţi ai braşovenilor. Primarul Scripcaru vrea să le ofere micuţilor de la grădiniţa 34, din Parcul Tractorul, o grădiniţă nou nouţă. „Săli mai mari, mobilier nou şi modern, cantină, curte şi intrare separată faţă de liceenii de la Mircea Cristea. Ne-am gândit numai la binele copiilor“, spune purtătorul de cuvânt al Primăriei.

Vezi aici si ce spun părinţii despre „GRIJA PRIMARULUI“

Dar... cât s-a gândit la binele copiiilor primarul nostru preaiubit şi de toţi slăvit, atunci când a hotărât ridicarea celui mai mare complex sportiv chiar lângă această grădiniţă? Sunt absolut convinsă că s-a gândit fooooarte mult. Totul a fost gândit numai şi numai pentru binele lor. Să aibă săracii unde să facă sport, mişcare, să înveţe să meargă pe role şi să joace fotbal. Nu mai existau terenuri libere în Braşov pentru asta decât cel din Parcul Tractorul. Dacă mai punem la socoteală şi stricarea spaţiului verde pentru acest proiect... ajungem la concluzia că grija lui pentru copiii este claaaar foarte mare. Poate strica orice pentru „bunăstarea“ lor.

DECÂT ATÂT!!!

Direct din cartier – gesturi care nu se uită (oricât de sus ai ajunge)

„Băieţii din gaşca mea“ (ca să fiu în ton cu gestul în discuţie), au o vorbă: „De băutură nu ne batem joc“ (fraza e ceva mai lungă, dar nu merita să mă cobor la nivelul personajelor). Gestul preaminunatei directoare de la RTT, Cristina Antonie, a şocat o ţară întreagă şi nu numai. Şi nu pentru că ar cunoaşte-o lumea ca fiind o femeie finuţă, drăguţă, incapabilă să facă rău unei muşte sau vreo zână din poveşti. Ba din contră!!!

Şocul a fost că nu a mai reuşit să se abţină... în public, SAU MAI BINE ZIS SĂ O ŢINĂ ÎN FRÂU Primaru’ Scripcaru. Unde mai pui că l-a mai făcut de toată jerna şi pe dragul şi preamăritul ei (scuze, nostru) primar. Imediat după incident, Consulul Germaniei a întrebat: „Cine e nebuna asta?“ Răspunsul a venit repede de la cineva din spate: „Amanta primarului“. Nu eu am spus-o... aşa că nu pot fi acuzată de nimic.

Să fi fost oare gestul ei un mod de a-şi face publicitate? Să fi fost o strategie de a mai atrage putin atentia asupra ei? Sau acea voce care i-a „devzăluit identitatea“ să fi fost de fapt „pusă“ acolo doar ca să înţeleagă lumea o dată pentru totdeauna că EA, doar EA e PRIMĂRIŢĂ în Braşov. Trebuia să se ştie că acea fetiţă venită în urmă cu ceva ani de undeva din Craiter ca să vândă flori în centrul Braşovului, a ajuns în fruncea urbei.

Să fi fost totuşi una dintre crizele de care scriam ceva mai înainte? Cred că …. de fapt, de când i-a crescut părul, i-a scăzut ….. hai să îi spunem RĂBDAREA.

VEZI AICI INCIDENTUL ÎN URMA CĂRUIA „PREŞEDINTELE CONSILIULUI JUDEŢEAN, S-A UDAT“


P.S. Prin presă circulă şi cel mai nou banc: „Ce faci dacă lucrezi la RTT şi te invită şefa la o bere? Răspuns: Te rişti...“

Frumoasă urbe, frumoase gesturi.

DECÂT ATÂT!!!

Viaţă de criză, într-o lume în criză

Alergăm de nebuni să aducem ştiri proaspete, dăm telefoane să găsim informaţii, discutăm, facem şedinţe, fiecare cuvânt poate fi o informaţie preţioasă, nu trebuie să pierdem nimic. Deadline-uri, criză de timp, criză de paturi în spitale, criză de saltele în grădiniţe, criză de locuri de muncă, criză de oameni cu cap în parlament, criză de doctori (buni, mai ales), criză de locuri de parcare, criză de medicamente, criză de soluţii, criză de identitate, criză de modele, criză de specialişti, criză de lichidităţi, criză de râs, criză de plâns, criză de nervi, criză de bine, criză de idei, criză de imagine, criză de pe palierul doi, trei sau cât o mai fi, criză de englezită cronică pentru Geoană, criza vârstei de început, de mijloc şi de sfârşit, criză de rinichi, de fiere, de tuse sau ce vă mai trece prin cap, criză de bun simţ şi unde mai pui că a apărut acum şi ciză de HÂRTIE IGIENICĂ în Cuba. După cum vedeţi nu am pus la socoteală şi criza finaciară de care ne-am săturat cu toţii să tot auzim. Şi lista ar mai putea continua muuuult şi bine. Am scris numai săptămâna asta vreo două articole despre diverse crize în diferite domenii.


Criză de saltele în grădiniţele din Braşov

Criză de asistenţi maternali şi de bani la Protecţia Copilului


Am avut astăzi o revelaţie (ceea ce între noi fie vorba... se întâmplă cam rar :)) ). Viaţa mea este o criză şi într-o criză continuă. Nu râdeţi că ... şi a voastră e la fel :) )

Nu pot să vă urez decât O VIAŢĂ DE CRIZĂ fericită!!!

DECÂT ATÂT!

Alb şi negru - întuneric şi lumină

E o nebunie, un vârtej al vieţii din care nu putem ieşi. Încercăm din răsputeri. Când zicem că am scăpat, gata, suntem liniştiţi … cineva apare cu un rânjet satisfăcut în faţa ta şi îţi arată că de fapt te-ai minţit singur. Ai crezut doar că ai reuşit să te smulgi din tornada în care ai fost prins. Doar o iluze, doar imaginaţia ta bolnavă ţi-a spus asta… nimic altceva.

„Unii spun că viaţa e o luptă, dar foarte rar aud pe cineva care să fie sigur că a câştigat sau a pierdut”, spune Tudor Chirilă în cea mai realistă melodie despre viaţă, „Scrisoare către Făt Frumos”. Cât de uşor şi deprimant e să te gândeşti la viaţă după ce asculţi piesa asta. Atât de simplă şi atât de plină de înţeles. Atât de reală şi totuşi atât de greu de exprimat.

Cu toţii ne luptăm. Şi ne luptăm …. Şi ne luptăm…. Şi pentru ce? E oare cineva fericit tot timpul? Există cineva care poate spune cu mâna pe inimă că a avut întotdeauna o viaţă cu adevărat fericită, lipsită de probleme, lipsită de griji? Cu siguranţă, nu! Dar cum am putea să ne mai bucurăm de ceva dacă ne-ar fi întotdeauna bine. Albul nu ar fi alb, dacă nu ar exista negrul, lumina nu ar fi lumină, dacă nu ar exista întunericul şi fericirea nu ar avea nume, dacă nu ar exista tristeţe. Aşa că ……

Zâmbiţi şi veseliţi-vă!!!! Mâine va fi mai rău!

DECÂT ATÂT !!!

Un ridicol ce este la rândul lui ....… ridicol!!!!

Ne legăm unii de alţii cu sfori invizibile. Avem impresia că noi ne aparţinem numai nouă şi ceilalţi … tot nouă. Că toată lumea ne aparţine. Ne amăgim degeaba. Nici măcar noi nu ne aparţinem. Suntem doar un cumul de idei, doar nişte gânduri care trec mai repede ca vântul. Crede cineva că îşi va mai aduce cineva aminte de noi, mai mult de … hai să exagerez puţin pentru că unii poate îşi vor cunoaşte nepoţii … 20 de ani după ce murim? O să spuneţi că Einstein, Picasso, Kant sau alţii asemeni lor, au rămas în istorie (bine, bine … şi Andreea Esca pentru cine a vrut-o în cartea de istorie )). Da! Au rămas în istorie, dar uitaţi-vă în jurul vostru. Nu!!!… Mai bine întrebaţi pe oricare de lângă voi cât de multe ştie despre oricare dintre ei? Vă spun eu cât ştiu 99,99999 % dintre cei câţiva care sunt mai citiţi: a fost om de stiinţă sau pictor sau scriitor, sau … depinde despre cine întrebi. Mai mult? În nici un caz. Ştie cineva prin ce greutăţi au trecut? Dacă au fost huliţi sau iubiţi de cei din jur? Dacă au fost căsătoriţi, divorţaţi, burlaci, homosexuali sau lesbiene? Dacă au avut şi alte pasiuni decât cele în care s-au făcut remarcaţi? Poate doar cei care au avut şi ei o pasiune să studieze despre asta, dar nici despre ei nu ştie nimeni nimic. Unde mai pui că, dacă îl întrebi pe un licean de acum cine este Picasso, te întreabă eventual dacă e manelist sau are maşină mai „bengoasă” ca a lu’ tac’su. Totul e deja de-a dreptul ridicol. Un ridicol ce este la rândul lui… ridicol!!!

DECÂT ATÂT!